În sud-estul Pacificului, la peste 3 200 km de cea mai apropiată zonă ceva mai populată, coasta statului Chile, Insula Paştelui este una dintre cele mai izolate insule locuite. Insula Paştelui, sau Rapa Nui, este triunghiulară, cu câte un vulcan stins în fiecare vârf.

Insula şi insuliţele care o înconjoară, precum Motu Nui şi Motu Iti, sunt partea superioară a muntelui vulcanic care se ridică din mare la peste 2 000 m.

Insula Paştelui are un peisaj de o frumuseţe singulară, cu cratere vulcanice, formaţiuni de lavă, ape albastre şi strălucitoare, plaje, dealuri domoale şi joase şi ferme de animale. Totuşi, nu peisajul îi atrage pe vizitatori, ci statuile enigmatice, multe foarte mari, ajungând la impozanta înălţime de 9 m.

Marile statui de piatră – moai – pentru care este celebră Insula Paştelui au fost sculptate într-o scurtă explozie de creativitate din timpuri megalitice. Au fost găsite circa 900 de statui. Deşi de multe ori se vorbeşte despre „capetele din Insula Paştelui”, statuile reprezintă de obicei un cap şi un bust.

Din secolul XVIII, când au fost descoperite de europeni, au fost dezbateri permanente în legătură cu cine, de ce şi cum au fost ridicate aceste statui.

Locuită iniţial de un mic grup de polinezieni pe la anul 400 d.Hr., Insula Paştelui a fost în mai toată istoria ei cel mai izolat teritoriu populat din lume. Având resurse atât de limitate de hrană, apă, lemn pentru foc şi construcţii, locuitorii ei, rapanui, au trăit foamete, epidemii şi un război civil şi nu o dată populaţia a dispărut aproape complet.

Celebrele statui de la Ahu Tongariki

Au mai suferit şi din cauza raidurilor făcute pentru sclavi şi a coloniştilor, dar au reuşit să lase o moştenire culturală care le-a adus o faimă total disproporţionată cu numărul lor. În afară de aceste statui uimitoare, indienii rapanui au mai lăsat sistemul de scriere rongorongo – singura limbă scrisă din Oceania -, dar şi cele mai multe petroglife şi sculpturi în piatră din Polinezia.

Aproape toate statuile sunt sculptate în tuf vulcanic, o rocă uşor de lucrat, colectat dintr-un singur loc, Rano Raraku. Băştinaşii rapanui nu aveau metale sau maşinării, doar unele simple de bazalt.

Numai un sfert dintre statui au fost înălţate pe platformele lor definitive, restul au rămas culcate pe la Rano Raraku sau în alte părţi ale insulei, probabil în drum către locaţia stabilită.

POPULAŢIE

5 761 (2012).

CÂND SĂ TE DUCI

Octombrie, noiembrie, martie sau aprilie.

CUM AJUNGI ACOLO

Cu avionul din Chile.

PUNCTE DE ATRACŢIE

• Festivalul cultural anual Tapati, care celebrează cultura Rapanui. Moai-Poike, o statuie cu gura căscată, una dintre preferatele localnicilor.
• Ahu Tahai e o altă statuie remarcabilă datorită ochilor şi moţului de pe cap.
• Nu rata cele şapte statui de la Akhivi, aşezate cu faţa spre apus.
• Nenumăratele peşteri de pe insulă – una pare să fi fost un centru ceremonial, iar alta are două „ferestre”.
• Orongo – rămăşiţele unui sat de piatră în capătul de sud-vest al insulei, aşezat dramatic pe buza craterului Rano Kau, în locul în care o faleză de 250 m se întâlneşte cu peretele interior al craterului.
• Rano Kau, unde a luat naştere cultul omului-pasăre, la sud de Hanga Roa.

TREBUIE SĂ ŞTII

Chile a fost prima care a desemnat insula parc naţional, în 1935; în 1996, UNESCO a înscris-o în Patrimoniul Mondial.


Booking.com

A primit acest nume în 1520 de la Magellan, inspirat de focurile deschise pe care le făceau băştinaşii yamana în bărcile cu care mergeau la pescuit sau în tabere, pentru căldură. Climatul e mai mult decât inospitalier. Vara ninge, bate vântul cu putere, e ceaţă, umezeală şi un frig aspru.

În interiorul insulei sunt anumite zone care au climă polară. Bunul-simţ ar spune că aici nu ar trebui să crească nici un copac, dar pădurile subantarctice sunt unice în lume, iar copacii acoperă aproape toată insula, până spre capătul dinspre America de Sud (chiar dacă sunt răsuciţi şi piperniciţi din cauza vântului).

Tierra del Fuego are într-o parte strâmtoarea Magellan şi în cealaltă parte canalul Beagle, care leagă Oceanele Atlantic şi Pacific. Este politic împărţită între Chile şi Argentina care îşi păzesc cu îndârjire dreptul la petrol, gaze şi minerale. Dar ambele ţări au sesizat prompt valoarea ecoturismului şi au început să aprecieze puterea cooperării.

Vedere asupra canalului Beagle

Acum, cele două ţări pun accent pe „moştenirea” comună – istoria mai degrabă ruşinoasă a invaziei colonialiste care a făcut ca indigenii yamana şi selk’nam să fie aproape nimiciţi de căutătorii de aur şi de vânătorii de balene; atât în Ushuaia, cel mai mare oraş de pe insulă, locul în care se adună turiştii din Argentina, cât şi in Porvenir, principalul oraş chilian aflat mai departe, în nord, muzeele de etnografie sunt fascinante. Străvechile mitologii tribale referitoare la creaţie aduc căldura umană într-unul dintre cele mai neprimitoare locuri din lume.

Tierra del Fuego înseamnă păstrăv brun de mare, mamifere oceanice man şi păsări pe măsură. Înseamnă lacuri şi gheţari, munţi, prerii, mlaştini şi păduri dese de o frumuseţe sălbatică.

Este un loc aspru şi tulburător.

POPULAŢIE

Argentina. 120 000; Chile, 50 000 (estimare 2007).

CÂND SĂ TE DUCI

Noiembrie-martie.

CUM AJUNGI ACOLO

Cu avionul de la Buenos Aires sau Santiago până la ushuaia (Argentina, in sud) sau de la Punta Arenas până la Porvenir (Chile, in nord); cu autobuzul, via Rio Gallegos. până la Ushuaia.

PUNCTE DE ATRACŢIE

• Papagali, condori, pescăraşi verzi, bufniţe, colibri roşii încoronaţi şi stoluri de păsări de apă. Pescuit de păstrăv de clasă mondială in râurile de lângă Rio Grande, sursa principală.
• Parcul Naţional Tierra del Fuego, de lângă Ushuaia, în care se găsesc siturile arheologice los concheros şi extraordinara coastă a golfului Lapataia.
• Focile, leii de mare şi pinguinii ale căror colonii se întind de-a lungul canalului Beagle.
• Imensa „închisoare de la capătul lumii” (380 de celule plus o mulţime de ateliere), construită în 1902-1920 şi închisă in 1947, acum Museo del Presidio şi originala raison d’etre a oraşului Ushuaia.
• Museo Tierra del Fuego din Porvenir.
• Chile, care spune povestea căutătorilor de aur şi a altor forme de exploatare a populaţiei indigene.

TREBUIE SĂ ŞTII

Tierra del Fuego aprinde imaginaţia publicului pentru că este „cel mai sudic punct al lumii”. Nu e aşa. Onoarea aceasta îi revine insulei Aguila (Islote Aguila), cea mai sudică dintre insulele arhipelagului Diego Ramirez, deci pe continentul Sud-American, la circa 100 km de capul Horn, în strâmtoarea Drake.


Booking.com

Chiloe este mare, are 190 km lungime şi 55-65 km lăţime, cu o coloană vertebrală centrală de munţi care separă coasta pacifică de vest, sălbatică şi bătută de ploi, şi coasta de est, mai caldă şi mai uscată, plină de porturi naturale şi o mulţime de insuliţe.

Cu mult înainte de 1608, când spaniolii i-au adus pe iezuiţi să-i convertească pe huilliche, cuncos şi chonos, indienii se stabiliseră aici şi pescuiau în golfurile insulei; acum insula e plină de crescătorii mari de somon. Ocupaţia colonialistă a lăsat o arhitectură foarte colorată.

În oraşe precum Castro sau Chonchi, palafitos (case pe piloni) erau la modă în secolul XIX, iar acestea, la fel ca aproape toate celelalte clădiri, sunt văruite în culori ameţitoare. Dar cea mai fascinantă moştenire a insulei este reprezentată de bisericile de lemn.

Biserica Santa Maria din oraşul Colo

Iezuiţii le-au construit cu sutele în secolele XVII şi XVIII, încorporând în arhitectura lor şi fantezii locale, din dorinţa de a câştiga sufletele indigenilor. Au dat frâu liber imaginaţiei şi au ridicat coloane, turnuri, arcade şi galerii de lemn, inspirate de folclor şi mitologie, într-un adevărat imn al culorilor.

Au îmbinat credinţele băştinaşilor cu creştinismul şi au realizat frumuseţi extraordinare, înscrise azi în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Apele Pacificului au tot izbit coasta de vest a insulei; chiar înainte de a ajunge în Parcul Naţional Chilot îţi vei da seama că puţine lucruri s-au schimbat din 1834, când a fost aici Darwin.

Când te plimbi cu bicicleta sau pe jos prin pădurea virgină mereu verde (pădurea tropicală temperată din Valdivia este extrem de rară), în care cresc arbori de mirt, luma, coigue, tepu sau zadă, o să vezi un număr neobişnuit de mare de animale, o bună parte endemice, cum este vulpea de Chilod sau ciocănitoarea de Patagonia.

La Quellen, în sud, poţi admira balene albastre aproape de mal.

La Ahuenco, în sectorul nordic al parcului (Chepu), păşeşti pe dune de coastă şi plaje sălbatice până la singura colonie mixtă de pinguini Magellan şi Humboldt.

POPULAŢIE

155 000 (estimare 2005).

CÂND SĂ TE DUCI

Decembrie-martie, dar pe Chiloe poţi să treci prin toate anotimpurile în câteva ore. În decembrie sunt flori peste tot şi multe festivaluri locale; poţi să te duci şi în februarie, pentru festivalul Costumbrista Chilote.

CUM AJUNGI ACOLO

Cu avionul de la Santiago până la micile aeroporturi din Castro sau Quelldn; cu autobuzul şi cu barca, prin Paragua (pe continent) şi Chacao (insulă) de la Puerto Montt până la Ancud (în nord); cu barca de la Chaiten sau Puerto Chacabuco până la Quellon (în sud).

PUNCTE DE ATRACŢIE

• Casele pe piloni de pe plajă, cu acoperiş de ţiglă (palafitos şi tejuelas) din lemn de Alerce şi alte case în stiluri arhitecturale colorate din Piaza de Armas, în Castro, oraş întemeiat în 1567.
• Paradisurile de viaţă sălbatică de pe insulele dintre Chiloe şi continent – la multe poţi ajunge pe jos la reflux sau cu o barcă mică.
• Cărările şerpuitoare din pădure, Sendero El Tepual, tradiţionalele case chilote, din stuf, artefactele huiliche de la Museo Artesanal din parcul naţional.
• Turnul cu trei niveluri şi arcadele multiple ale bisericii din secolul XIX San Carlos de Chonchi, piesa de rezistenţă a pitorescului oraş (supranumit „oraşul cu trei etaje”), construit pe coasta unui deal.
• Poncho, lâneturi, coşuri şi obiecte din lemn de la duminicalul târg Feria Artesanal, cea mai bună piaţă de obiecte de artizanat, care se ţine la Dalcahue.
• Să stai printre păsările de pe coasta sălbatică a Pacificului, în ploaie, când începi să pricepi ce spune Darwin, şi multe altele.

TREBUIE SĂ ŞTII

Cultura tradiţională Huiliche de pe Chiloa este una dintre cele mal remarcabile şi relativ complete poveşti care au supravieţuit în America de Sud – s-au păstrat inclusiv folclorul şi mitologia erotică.


Booking.com